Am o nevoie mizerabila de a scrie. Stiu asta. O simt, dar nu in oase, sau inima, sau in adancurile mintii mele. O simt in stomac. Oricat de ciudat pare, asa e. O simt acolo, parca strangandu-se, sufocandu-mi intestinele. Poate ca bolile de stomac te termina mai rapid decat bolile de inima si atunci totul capat un sens. Dar totusi, poate ca nu. Habar n-am si, cu toata sinceritatea, nu am chef sa caut. Am chef sa scriu. Am, intr-adevar. Dar nu pot. Parca nu mai pot. O idee de roman. Asta mi se zbate in minte. Se mai zbate ceva, dar nu in minte si nici in stomac. Banuiesc ca in suflet. Avem macar suflet? Si daca avem, ce este? Un abur? O fantasma? Pur si simplu o esenta ascunsa printre oase si capilare? Sa presupunem ca in suflet, de dragul artei. Mi se zbat asteptarile si le urasc pentru asta. Am asteptari de la mine si nu le vreau. Cineva sa le faca bagajul si sa le ia in vacanta. Vreo luna, doua, trei sau patru, pana imi pun macar o parte din ganduri pe hartie. Cand am schimbat bucuria de a scrie pe asteptari? Asta ma macina. Odata, scriam proza. Pur si simplu. Fara a o arata nimanui, fara a o inspecta cu atata ascutime atroce. Scriam pentru ca ma ajuta sa ma descarc. Nu heroina. Nu tigari. Nu alcool. Mofturi pe care le faceau ceilalti copii ca se simta cool. Scriam pentru mine. Eram atat de fericita, chiar si in toata dezamagirea care poate incapea in sufletul unui copil de doisprezece ani. Era o libertate in scrierea aceea fara de principii. Dezordonata. Amestecata. Demodata. Cliseica si spasmodica. Era scrierea mea. Le-am publicat online. Am inceput sa scriu ficuri. Era bine. Eram inca incantata. S-a dus pe parcurs. S-a dus odata cu scrierea unui capitol pe saptamana. Scrierea a cinci capitole la cinci ficuri distincte in cinci zile distincte ale aceleiasi saptamani. Cineva sa-mi dea fericirea inapoi si sa-mi ia asteptarile astea nenorocite. Si modul cum gandesc e gresit. Cand am trecut de la ficuri la romane? De la randuri oarecare la randuri grele, aproape dureroase, corectate la infinit? Vreau sa ma uit la ce am scris si sa ma bucur ca am scris si sa critic doar prin ochii mei. Fara sa ma gandesc cum i-ar placea altcuiva. Doar cum mi-ar placea mie. Asa vreau sa scriu. Nu eu contez la sfarsitul zilei? Sa vina cineva dupa asteptari, va rog. Ambulanta. Remocher. Sau vanzatori de vise false. Nu imi pasa. Sa vina careva.
Imi plac camerele de hotel. Imi plac la nebunie, chiar si cele pe care le detest. Camerelor de hotel nu le pasa cine esti. Sunt indiferente. Oamenii ar putea invata ceva de ele, sincer. Acceptam o camera de hotel asa cum vine. Cu noi si ceilalti de ce nu facem asta si ne schimbam, si ne schimbam si incercam sa ii schimbam? Camerele de hotel au invatat ca, indiferent cum arata, cineva are nevoie de ele. Ar trebui sa ne nastem cu vorbele astea tatuate pe oase. Poate atunci ne-ar intra in cap. Ca suntem buni asa cum suntem, ma refer. Nu ca avem nevoie de camere de hotel.Nu mai stiu cum sa ma fac inteleasa. Imi plac de cand aveam opt ani. Tot de atunci, cand ma gandesc la ele, vad una singura de fapt. Toate camerele de hotel din toate hotelurile din toata lumea arata la fel: trei paturi de o persoana, cu cearsafuri albe si cuverturi maro deschis. O mocheta rosu cu negru, moale si groasa. Un televizor negru, mitetel si deloc prafuit. Cate o comoda langa fiecare pat, cu veioza ei cu abajur crem. Un balcon cu un balansoar de fier, putin ruginit, pe care mama il infasoara seara intr-una dintre paturi si pe care ma lasa sa citesc. Balconul da intr-o curte interioara, dar nu e nici urma de beton. Doar copaci si iarba. Imi amintesc o salcie. I se scurgeau parca ramurile peste balustrada.
Daca va intrebati, sunt intr-o camera de hotel acum. Nu, nu arata asa. Sincer, ma indoiesc ca mai exista hotelul acela, ca mai exista camera mea in care n-am stat decat o saptamana. Era in Mamaia, pe vremea cand nu era imposibil sa gasesti un bilet acolo in plin sezon. Era pe vremea cand Romania nu prea stia de Harry Potter si vremea cand eu am aflat de el. Nu am citit Biblia. Nu stiu cat de credincioasa sunt. Am prea multe intrebari. Prea multe nelinisti. Dar am citit Harry Potter. Iar si iar si iar. Si vreau sa spun asta: poate ca sunt sarcastica si pesimista si, jumatate din timp, lucrurile trec pe langa mine. Dar, chiar si cu riscul sa credeti ca imi cant sigura imnuri, sunt o persoana buna in interior. Nu cea mai buna. Dar buna, fara doar si poate. Si o parte din asta se datoreaza unui baietel ce traia sub scara, pe care l-am intalnit si reintalnit peste ani. De asta imi plac camerele de hotel. Eu si Harry ne-am cunoscut acolo. S-a dovedit in timp ca a fost una dintre cele mai bune intalniri din viata mea. Din nou, e o afirmatie care nu lasa loc de doar si poate.
