Rene Magritte

Le Pays des Miracles 

High Society

 

The Lovers I

La Grande Famiglia

Daddies

"He opened the jar of pickles when no one else could. He was the only one in the house who wasn't afraid to go into the basement by himself. He cut himself shaving, but no one kissed it or got excited about it. It was understood when it rained, he got the car and brought it around to the door. When anyone was sick, he went out to get the prescription filled. He took lots of pictures... but he was never in them." 

 Erma Bombeck

Months of silence and some Gatsby

So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past.

In care aduc cumva vorba de Marilyn Monroe

Neadaptat

Ei spun ca noi de-acum n-avem ecou,

O mana de fetite trase la indigo.

O gloata de pustane ca scoase din cavou,

Vopsite blonde toate, a la Marilyn Monroe.

 Ei spun ca noi de-acum n-avem substanta,

Suntem papusi de plastic in stoc nelimitat,

 Si unde era loc de suflet si de viata

Noi am umplut cu botox si am restructurat.

 Ei spun ca noi de-acum suntem prea imorale,

Prea pline de cinism, prea tinere, ce-i drept.

Si spun c-avem si trupul si capetele goale 

Si c-un fisic cu bani ne ticaie in piept.

 Ei spun de noi minciuni, ei spun si vorbe goale,

Ei spun ce vad in jur, ei spun ce-au mai aflat,

Dar ipocriti cum sunt, ne baga in tipare,

Iar de le spargem, totusi, ne spun ca am clacat.

.

We are all lovers in a prejudiced world, hiding toxic relationships with our true selves.

This one's for the memories.

paralela

In secolele trecute, femeile din clasa mijlocie si din aristocratia saraca modificau si coseau dantele pe rochiile vechi ca sa le mai poarte un sezon. Astazi, nu mai porti a doua oara o rochie, fiindca au aparut poze cu tine in ea pe Facebook.

Si n-am postat deloc in iulie

The Assassin's Curse

 

 "The Assassin's Curse" Duology

Autor: Cassandra Rose Clarke

Status: Completa

Ce poate fi spus despre aceasta duologie care se vrea un mix intre "Piratii din Caraibe", "Aladdin" si inca un ingredient pe care mi-e greu sa il identific? Verzi si uscate, bune si rele, laude si reprosuri. Cam ce se poate spune despre orice carte, in general.

Seria "The Assassin's Curse" a fost conceputa initial ca un stand-alone fantasy fara pretentii, dar a fost despartita in cele doua volume pe care le vedeti mai sus la dorinta editorilor. Personal, desi inteleg ca astfel profitul creste, consider ca unele romane sunt menite sa fie stand-alone-uri si acesta se numara cu siguranta printre ele. 

Ce inteleg printr-un fantasy fara pretentii? Daca vreti ceva care sa se ridice la nivelul fenomenelor ca "Game of Thrones" sau "Lord of the Rings", nu aici este locul in care trebuie sa cautati. Desi lumea Cassandrei Clarke este destul de interesanta in sine, nu este atat de bine conturata, ceea ce nu e de mirare, considerand ca, insumate, cele doua volume nu egaleaza unul din cele ale seriilor amintite mai sus. As recomanda duologia celor care prefera sa se initieze in fantasy cu o lectura usoara si placuta, cu violenta redusa sau chiar minima si cu un personaj narator care aminteste de multe dintre eroinele YA indragite: puternica si hotarata, dar totusi umana si usor de indragit.

Toate bune si frumoase, dar despre ce e vorba de fapt? Pirati. Si asasini. O casatorie aranjata. Si un vechi blestem nordic. Ananna a trait toata viata pe corabia tatalui sau, Tanarau, visand ca intr-o zi sa aiba propria nava si propriul echipaj. Confederatia interzice insa acest lucru femeilor, iar acum parintii ei doresc sa o casatoreasca cu Tarrin din clanul Hariri. In incercarea de a evita acest deznodamant, fura o camila si fuge in desert spre orasul Lisirra. Un asasin este insa trimis dupa ea, o fiinta din povestile de groaza ale tatalui ei, conform caruia nimeni nu a scapat vreodata de un Jadorr'a. Intr-o succesiune ciudata de evenimente, Ananna sfarseste prin a-i salva viata, permitand astfel sa se creeze intre ei o legatura printr-un blestem aruncat provizoriu asupra lui Naji. De aici, cei doi pornesc impreuna, prin desert si pe mare, in cautarea unei solutii pentru a se elibera unul de celalalt.

Povestea este mai complicata de atat, prin implicarea unor alte fiinte supranaturale care il urmaresc pe Naji si prin dorinta perpetua de razbunare a clanului Hariri. Este o lectura destul de interesanta, cu o poveste de dragoste - stiti ca trebuia sa fie una! - diferita si cu personaje accesibile. Are insa minusurile sale, in special cauzate de lipsa unei descrieri mai clare a lumii in care totul ia loc.

Nota finala: 3.75

I'm old

Yoko Ona:

"Some people are old at 18 and some are young at 90... time is a concept that humans created."

Azi ma tot lovesc de parerii negative despre cartea asta.

Mie mi-a placut Madame Bovary. Acum impuscati-ma.

Inca un episod "Fantasy si Castigi"

Taverna e ca mai toate pe care le gasesti in partea asta a Erebosului.  Veche,  cenusie, inghesuita intre doua cladiri care stau sa se prabuseasca, ca o rana supuroasa pe un picior deja invinetit. Pare – si probabil este - genul de loc in care prostituatele isi aduc clientii ce sunt prea fini pentru colturile aleilor, prea inteligenti pentru a le lua in propriile asternuturi si prea saraci pentru a-si permite o camera la asezamantul mai instarit, daca nu mai respectabil, pitit pe aceeasi strada intre alte case darapanate. Prin fereastra unsuroasa si panza stravezie si rarita ce joaca rol de perdea se intrezaresc cu greu cateva mese subrede si un foc care arde in seminiu cu valvataie, desi seara de august e sufocanta si pe strazi se spune ca nu au mai fost veri atat de calduroase de dinainte de Invazia cea Mare. Focul nu e ceea ce ma face sa ezit. Din ce aud, oamenii din Nord nu-si sting niciodata semineele, la fel cum aristocratii din Vest nu ies niciodata din casa fara umbrele. Ce imi repugna insa e mirosul care se scurge prin scandurile crestate ce alcatuiesc usa, un amestec parca tangibil de aburi grei de alcool ieftin, de sudoare, voma si tutun care face stomacul sa mi se stranga revoltat.

     Scarba ma face sa nu vreau sa intru, desi, la cum il stiu, Nagib este cu siguranta inauntru, incercand din rasputeri sa se inece intr-un butoi cu bere. Chiar si numai acest motiv ar trebui sa ma faca sa ma grabesc cu disperare. Desi indragostit iremediabil de aproape orice tip de alcool, Nagib este ceea ce, aici, in Nord, este numit aproape cu dispret halem. Fara nicio indoiala, va adormi dupa cel mult al treilea pahar.

       Imi fac curaj, trag aer in piept si urc singura treapta din fata usii, care pare gata sa mi se surpe sub picioare. Lasand la o parte necesitatea de a-mi gasi contactul inainte de a se duce la culcare sub cantecul de leagan al marii lui iubiri, sa zabovesc  mai mult decat am facut-o deja ar fi o imprudenta prea mare chiar si pentru mine. 

      Primul pas in sala principala se aseamana, cel putin ca temperatura, cu felul in care, in imaginatia mea, se simte primul pas in partea cea mai insorita a Infernului. Rezist tentatiei de a-mi impinge gluga pe spate, de a-mi lepada de tot mantia, de a ma dezbraca pana la piele doar ca sa ma eliberez de senzatia ca inot in lava fierbinte. In schimb, strang faldurile mai aproape, caci simt toti ochii inrositi si incercanati ai betivilor intorcandu-se inspre mine si studiindu-ma cu diferite grade de acuratete. Ma indoiesc ca jumatate din ei isi vor aminti macar de existenta mea in zori.

    Spre nenorocul meu, la tejghea nu e om in toata firea, care, asa cum mi s-a dovedit din nou si nou,  e improbabil sa fii rezistat tentatiei de a fi baut un paharel cu un client mai generos, ci un pusti cu ochi rotuzi, sinceri si plictisiti, care nu pare sa aiba mai mult de paisprezece ani. Ca o regula generala, nu-mi plac copiii. Tin minte mult prea multe din lucrurile care nu ii privesc.

    Nagib nu e de vazut, dar asta nu ma mira. De obicei, batranului ii place sa inchirieze o camera, pentru a-si asigura discretie absoluta, dupa cum spune el. Personal, cred doar ca prefera sa cada pe moale cand picioarele sale noduroase nu mai fac fata cantitatii de alcool.

     Treptele care duc la etaj scartaie infernal si ma simt de parca privirea micului hangiu e lipita de spatele meu. Probabil ca este. Am mai spus-o si inainte, curiozitatea nepotrivita a copiilor e mai mult decat dezolanta.

      Cele trei camere de la primul cat au usi cenusii, facute parca din scanduri de podea. Sunt zgariate si pe jumatate putrezite, aproape identince intre ele. De clanta uneia atarna insa o esarfa alba, si stiu deja ca aceea e cea care ascunde persoana pe care o caut. In toti anii in care eu si Nagib am lucrat impreuna, acela a fost semnul nostru, inspiratie pe care, vrea sau nu sa o admita, sunt sigura ca a preluat-o de la hangii din Seracoza, unde se atarna panze rosii de usile camerelor in care au voie prostituatele.

          Bat de trei ori, intr-un ritm rar, apoi de alte trei, mai repede, si imping usa fara sa astept un raspuns. Un pat si o masa cu scaune subrede alcatuiesc tot mobilierul, iar pe aceasta,  alaturi de o sticla inca pe jumatate plina, Nagib zace cu un cutit in spate.

In care fac si politica, fiindca ma apuca.

Problema cu oamenii din ziua de azi, una din ele cel putin, e ca nu au simtul prioritatii. Si nu vorbesc de masini, in caz ca se gaseste pe aici vreun destept sa-si rada pe sub barba ca el stie sa acorde prioritate si ca, mama-mama, daca e adevarat ce scrie Carmine asta, cineva e pe cale sa bata la usa si sa-i dea un Nobel.

Nu. Oamenii nu mai au simtul prioritatilor in viata de zi cu zi, si asta daca intr-adevar l-au avut vreodata. O sa presupun asa, de amorul artei si pentru ca ne aflam la presupusul "apogeu" al unor (cica) secole de (cica) evolutie, ca intr-adevar omenirea a posedat vreodata simtul asta. Acest blogger isi pastreaza insa dreptul de a avea propriile dubii. 

Ce vrea insa acelasi blogger sa spuna cu asta? Ca oamenii sunt atat de blocati in propriul ego ca nu mai fac nicio diferenta intre ce e necesar, ce e de bun simt, ce e corect si ce vrea muschiul lor sa fac, o expresie pe care personal n-am inteles-o niciodata. 

Sa luam niste exemple din plaiul mioritic, vreti?

X e in oras cu prieteni si X e plin de bani, ca daca X n-ar fi plin de bani ar sti poate ca, din nou, poate asta nu e cea mai buna idee, fiindca ma-sa si ta-so n-au bani de spitalizare si de mituit profesori ca sa treaca puiutul. Cum spuneam, X e in bar cu Y si cu Z si cu restul alfabetului si in capul lui X, care in momentul de fata e cam pe doua carari si care oricum nu prea le-a avut niciodata cu vocabularul elevat, ca alea "e" pentru "stoarfele" alea cu care e el in clasa si care isi "iau caietele cu ele si cand se duc sa si-o traga", in fine, ca deviez, in capul lui X e urmatoarea conversatie.

X 1(posesorul ratiunii) : ce faci ma dobitocule mai bea ma un pahar nu vezi ma ca se uita Y la tine stramb ca el a terminat ma deja 3 beri 2 sticle de wisky 1 sticla de votca si se apuca ma si de vin ca e smecher ma mare si te ajunge din urma ma dobitocule bea ma

 X 2 (celalalt posesor al ratiunii, care nu prea le are nici el cu punctuatia) : fa si cinste coaie sa vada Z ma ca ce ma daca ai lui sunt in politica ma si mata si tacto au bani si ce ma daca tu nici nu ai ma optspe ani tu esti smecher de smecher ma

X 3 ( care nu poseda un dram de ratiune si care nu prea le are nici el cu punctuatia ) : poate ar, trebui sa nu, mai bei, pentru ca ca s-ar putea sa ti se faca rau si...

X cu voce tare (tot fara simtul punctuatiei) : Bautura pentru toata lumea sa moara mama ca va bag pe toti sub masa

Acum, ca am facut toti cunostinta cu X, pentru care clar nu e nimic mai important decat sa arate el cine e cine, sa ne gandim si care e rezultatul acestei scene. Caz fericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat, unde e certat, pedepsit, si chiar daca mai face din nou, macar parintii stiu ca si-au facut datoria. Caz mai putin fericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat unde parintii il pupa in fund si asa mai departe, ca puiutul nu face greseli, ca e puiutul. Caz nefericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat dupa ce a dat cu masina pe care oricum n-avea dreptul sa o conduca peste un om oarecare si l-a omorat si s-a gandit sa fuga de la locul accidentului. Caz de-a dreptul dezastrous: cam ce am spus mai sus, dar dupa ce a fugit a nimerit si intr-un pom si si-a dat duhul pe acolo. Dar Carmine asta se cam intreaba: ce i-a trebuit lui X bautura cat sa omoare un elefant? Pai i-a trebuit ca sa arate cine e el, ca ficatul sau viata lui si a altora nu erau prioritare, ci pararea unora la fel de dobitoci ca el. De ce? Fiindca nu are simtul prioritatii.

Dar sa dam si exemple mai normale.

X e la supermarket. Cora, Kaufland, Carrefour din astia care fac promotii din joi in Paste. Si vede X, alt X, ca sa fim clari, ma rog, si vede X ca e promotie la tigai. Si ce face X? Se gandeste ca acasa are tigai cate furnici intr-un musuroi si trece mai departe? Nu. Se gandeste X ca poate ar trebui si el sa profite si sa isi ia o tigaie noua, ca aleia vechi in care ii place lui sa faca, nu stiu, clatite, i s-a cam strambat manerul? Nu. Se gandeste X: "O, cool. Tigai. Bine pentru cine are nevoie." Nu. In capul lui, oricare situatia lui financiara, e urmatoarea idee doar:

X (cu ochii sclipind): O, mama, mama, mama! Tigai. Mama. Tre sa cumpar tot. Tre sa umplu carutul.  Sa nu cumva sa ramana ai mei fara tigai din astea proaste si cu fundul subtire pe la a cinspea generatie dupa mine. Ce paine! Ce orez! Ce mancare si lucruri de care am nevoie imediata. Tigai, mamica! Tigai!

De ce gandeste X asta? Pentru ca are o mare problema cu simtul prioritatii.

X e politician. Si fara nici un dialog jignitor de data asta, o sa o spun cinstit. Politicienii au simtul prioritatii, dar numai unde ei sunt prioritatea. Si nu o sa cred altceva pana nu o sa vad. Si poate nici chiar daca o sa vad.
 

Mai voiam sa dau un exemplu, dar ma abtin. Poate alta data. Ce vreau sa zic e asta: pana oamenii nu deschid bine ochii si isi aranjeaza prioritatile in viata, Romania se duce dracu. Oamenii se duc dracu.

*Acest post contine injurii si jigniri si cuvinte pe care nu le folosesc de obicei. Doar ca sa se stie.

si pagina 352

"Uneori credem ca oamenii sunt niste bilete de loterie, ca exista ca sa transforme in realitate iluziile noastre absurde"

Hated the book, but damn..

Will you still love me when I'm no longer young and beautiful?

Will you still love me when I've got nothing but my aching soul?

Asa, ca despre scris.

Ma apuc sa scriu. Ma opresc, recitesc, imi vine sa sterg tot. Parca nu seamana cu altceva, parca stilul meu nu e ca acela din romanele pe care le-am citit. Parca nu e rau, dar cine ar vrea sa citeasca asta?

Si apoi stau si ma gandesc din noua. Parca acum sase ani, cand m-am apucat eu de scris, parca originalitatea era totul. Parca prea mult imi pasa de piata, prea mult de parerea altora. Parca scriam pentru mine.

Folosesc prea des cuvantul parca, dar parca nu-mi prea pasa.

Ce sa ne mai facem, elevilor nu le place la scoala.

Profesor, azi: Scoala e facuta ca sa te chinui.

Caz inchis.

Daca trebuie sa te tarasti ca sa traiesti, ridica-te si mori

De la Game of Thrones incoace ma trezesc scriind nimicuri fantansy care nu duc nicaieri.

Voi, cavalerii. Voi, luptatorii. Voi, garda regala. Voi cei care luptati sub un steag, care traiti in onoare si va scaldati in onoruri. Voi care ne priviti cu scarba, cu compatimire, cu raceala. De pe urma voastra ne hranim. Ne traim zilele adunand mizeria pe care o lasati sa se scurga de pe faldurile mantiilor voastre onorabile, inhaland aerul prea sarac, prea greoi, prea inuman pentru simturile voastre fine.

Voi, cei care nu ne pronuntati numele decat cand va ajunge nevoia, nevoia aceea crancena, atat de crancena incat neimplinirea ei inseamna moarte. Voi, cei care va prefaceti a nu va murdari mainile si credeti ca nu a le pata de sange inseamna si ca nu le-ati patat cu vorbe. Voi, cei care nu mintiti lumea, pentru ca gura lumii e mare, dar va mintiti pe voi. Voi toti sunteti niste ipocriti.

Voi, care va avantati in razboaie si omorati in numele vietii, voi va temeti si de umbra voastra. Si nu fara motiv, caci voi, loialii, voi, credinciosii, voi, armatele dreptatii, ati lasat atata umbra in urma voastra incat musteste de fantome moarte si de fantome vii si, daca unele va bantuie doar somnul, celelalte va pandesc si se pregatesc si o sa va gaseasca intr-o zi, stiti ca o sa va gaseasca intr-o zi. Dar fiecare fantoma razbuna doar un om, tineti minte asta, voi cei care va mandriti ca ati cucerit lumea. Caci voi nu ati cucerit decat individualul si totul l-am stapanit pentru o clipa noi, cei fara nume, cei fara fete, cei fara viata. Si vi l-am dat voua sau nu voua, ci aceluia care e cel mai ipocrit si cel mai sincer dintre voi. Cel care va trimite pe toti la moarte in timp ce el ramane in urma, cu tronul lui, cu sceptrul lui, cu viata lui si care nu se teme sa o faca, caci el e important si de sangele lui va atarna lumea si traiul lui nu e perisabil, ca al vostru. Noi i-am dat regate, noi i-am dat morti, noi i-am dat victorii.

Tineti minte asta, voi cei onorabili care va scaldati in dezonoare. Noi, cei fara steme, cei fara noblete, noi va conducem lumea. Noi va readucem fantomele la tacere. Noi va inscaunam regele si tot noi avem puterea de a-l omori. Tineti minte, voi cei care luptati in vazul lumii, ca acolo unde voi vedeti o usa de doborat, noi vedem o gaura a cheii prin care sa ne strecuram. Tacerile voastre sunt soapte pentru noi si simplele vorbe sunt tipete rasunatoare. Asta e diferenta dintre noi si voi. Voi sunteti cavaleri. Sunteti luptatori. Sunteti Garda Regala. Noi va suntem liderii, noi va suntem asasinii. Si noi va facem lumea sa se invarta.

D-ale carnavalului.

Trec azi prin piata inainte sa ajung acasa. La o taraba, doua fetite, sa fii avut fiecare vreo 7-8 ani. Sincer, sunt asa mici uneori incat mi-e greu sa ma uit la copii si sa le spun varsta. Fac eu cativa pasi, ele rad si se inghiontesc. Mai fac cativa si una din ele o plesneste pe cealalta peste brat.

X: Tu sa nu-mi spui mie ce sa fac!

Y: Fa, tu sa nu pui mana pe mine, ca cand ti-oi lipi una pe mutra aia a ta de vagaboanda...

Trec mai departe, desi vreau sa fiu prost crescuta si sa ma holbez. Am optsprezece ani si deja o citez pe mama. Pe vremea mea, copiii de opt ani nu faceau asa.

Because The Pretty Reckless

Everybody's got one, there's nothing new about it,

Want to make a statement? You should have come without it.

In care flirtez cu Cioran sau ceva pe aproape

Am cedat si am dat comanda pe Elefant astazi. Si, cu toate ca eram hotarata doar sa ii iau tatei ce voia, nu am reusit pana la urma si, desi sambata ma duc la Bookfest, mi-am luat si eu ceva. 

Am fost la un pas de a imi comanda Demiurgul cel Rau de Cioran. M-am speriat in ultimul moment si m-am lasat. Serios vorbind, mi-e frica de unii autori romani cum mi-e frica de paienjeni. Adica mult. Ma uit prin ea la Bookfest si poate o iau acasa. Sa se duca pana la urma si teama asta, zic.

Denison Witmer - Life before Aesthetic

 

 I've got more important things than shiny diamond rings and modern furniture
Life before aesthetics was a nail in a wall, a borrowed comforter

Being female, being geeky

Am vrut sa scriu un post despre feminism, dar vad ca nu ma duce nicaieri.

Voi fi directa.

Daca Eowyn in poate taia capul unui Nazgul, ma pot descurca si eu pe cont propriu.
 Si da, fac aluzii la Stapanul Inelelor in viata de zi cu zi. Geek.

Pensiunea Casablanca

    Ma gandeam sa fac un proiect pe blog. Unul mic, mititel, fara importanta (cica), in care sa imi incerc mana cu niste personaje noi, care n-au mai vazut lumina zilei pana in acest moment si carora de-abia ce le-am turnat numele pe o pagina de caiet. O proza fara intriga, dar din care sa nu lipseasca intrebarile. O proza in care sa incerc sa ma iau si pe mine prin surprindere. Si un titlu si un mic sinopsis, poate prinde cineva gustul.

Ii spun pensiune, cica, dar numai asta nu e. Patru camere de oasepti, toate ocupate si nimeni care sa mai plece cu adevarat de ani de zile. Si cine crezi tu ca se mai cara acuma, fa? Pe ai' batrani, care n-au nici frati si nici copii, nu le mai face nimeni bagajul decat dupa ce ii scoate careva de la primarie cu picioarele inainte. Si proprietareasa, baba aia acra cu fata mereu punga, de parca mesteca intr-una la lamaie, cine s-o mai scape si p-aia de munca pentru casa asta de batrani dechizata in pensiune? Nimeni, iti zic eu, ca baiatul ala de care tot vorbeste fie s-a lepadat de ea, fie e mort demult, fie nici c-a existat vreodata. Poate tinerica de a tras aici acum cateva saptamani sa se mai care, dar mira-m-as, tanti, ca si aia, din ce aud, are capul plin de gargauni. Auzi tu vorba, scriitoare!

Paris 1940, discutie intre Maria Dinca, emigranta romanca si verisoara sa venita in vizita, Catrina

Dosita pe o strada de duzina din Paris, Pensiunea Casablanca, nevazuta de noua trecatori din zece, e anonima, saraca si vesnic plina. Aceiasi patru oameni ocupa aceleasi camere, jucand un tango precar intre identitati false, minciuni de zi cu zi si trecuturi pe care nu trebuie sa le pomeneasca. De la proprietareasa neprietenoasa, care inca are lenjerie de matase stravezie ingroapta sub paturi in dulap, la batranul amator de sah ce doarme cu un pistol sub perne, la cele doua batrane ce sporovaiesc zilnic pe banca din fata darapanaturii de cladire, oaspetii se complac intr-un joc mort de-a nepasarea, asteptand uitarea definitiva a mortii. Asta pana cand a patra camera de oaspeti se ocupa brusc de catre un personaj ambitios si visator, cu ochi mari, umezi si curiosi, care aduce nu numai suflul tineretii, ci pe cel al nostalgiei, furiei si primejdiei din umbra.

In care ma intorc la conditia umana

Cu multumiri profesorului de fizica, pentru ca nu s-a gandit sa ma intrerupa din scris

Chiaroscuro

Suntem abstracti: o ploaie de oase chinuite

Scapate-n zgura lumii de-un Dumnezeu ciudat,

Suntem aritmici si diformi, sculpturi ciobite

Lasate-n vant si soare de-un sculptor dezolat.

Suntem picturi de geniu calcate in picioare,

O opera de arta ce n-are apogeu,

Suntem ideea pura a unui oarecare,

Ce ne-a creat din pleava ca sa se cheme zeu.

Suntem uzati, batrani si parasiti de soarta,

Idee pura, veche, dar fara scop concret,

Suntem distanta clara dintre tabu si arta,

Suntem o pata muta ce zace pe tapet.

Suntem umani si cruzi si insensibili,

Furtuna si napasta gonite spre aval,

Suntem blestem de sus, si ilizibi,

Ne cernem penitenta in scop colateral.

Despre a scrie, camere de hotel si Harry Potter

Am o nevoie mizerabila de a scrie. Stiu asta. O simt, dar nu in oase, sau inima, sau in adancurile mintii mele. O simt in stomac. Oricat de ciudat pare, asa e. O simt acolo, parca strangandu-se, sufocandu-mi intestinele. Poate ca bolile de stomac te termina mai rapid decat bolile de inima si atunci totul capat un sens. Dar totusi, poate ca nu. Habar n-am si, cu toata sinceritatea, nu am chef sa caut. Am chef sa scriu. Am, intr-adevar. Dar nu pot. Parca nu mai pot. O idee de roman. Asta mi se zbate in minte. Se mai zbate ceva, dar nu in minte si nici in stomac. Banuiesc ca in suflet. Avem macar suflet? Si daca avem, ce este? Un abur? O fantasma? Pur si simplu o esenta ascunsa printre oase si capilare? Sa presupunem ca in suflet, de dragul artei. Mi se zbat asteptarile si le urasc pentru asta. Am asteptari de la mine si nu le vreau. Cineva sa le faca bagajul si sa le ia in vacanta. Vreo luna, doua, trei sau patru, pana imi pun macar o parte din ganduri pe hartie. Cand am schimbat bucuria de a scrie pe asteptari? Asta ma macina. Odata, scriam proza. Pur si simplu. Fara a o arata nimanui, fara a o inspecta cu atata ascutime atroce. Scriam pentru ca ma ajuta sa ma descarc. Nu heroina. Nu tigari. Nu alcool. Mofturi pe care le faceau ceilalti copii ca se simta cool. Scriam pentru mine. Eram atat de fericita, chiar si in toata dezamagirea care poate incapea in sufletul unui copil de doisprezece ani. Era o libertate in scrierea aceea fara de principii. Dezordonata. Amestecata. Demodata. Cliseica si spasmodica. Era scrierea mea. Le-am publicat online. Am inceput sa scriu ficuri. Era bine. Eram inca incantata. S-a dus pe parcurs. S-a dus odata cu scrierea unui capitol pe saptamana. Scrierea a cinci capitole la cinci ficuri distincte in cinci zile distincte ale aceleiasi saptamani. Cineva sa-mi dea fericirea inapoi si sa-mi ia asteptarile astea nenorocite. Si modul cum gandesc e gresit. Cand am trecut de la ficuri la romane? De la randuri oarecare la randuri grele, aproape dureroase, corectate la infinit? Vreau sa ma uit la ce am scris si sa ma bucur ca am scris si sa critic doar prin ochii mei. Fara sa ma gandesc cum i-ar placea altcuiva. Doar cum mi-ar placea mie. Asa vreau sa scriu. Nu eu contez la sfarsitul zilei? Sa vina cineva dupa asteptari, va rog. Ambulanta. Remocher. Sau vanzatori de vise false. Nu imi pasa. Sa vina careva.

Imi plac camerele de hotel. Imi plac la nebunie, chiar si cele pe care le detest. Camerelor de hotel nu le pasa cine esti. Sunt indiferente. Oamenii ar putea invata ceva de ele, sincer. Acceptam o camera de hotel asa cum vine. Cu noi si ceilalti de ce nu facem asta si ne schimbam, si ne schimbam si incercam sa ii schimbam? Camerele de hotel au invatat ca, indiferent cum arata, cineva are nevoie de ele. Ar trebui sa ne nastem cu vorbele astea tatuate pe oase. Poate atunci ne-ar intra in cap. Ca suntem buni asa cum suntem, ma refer. Nu ca avem nevoie de camere de hotel.Nu mai stiu cum sa ma fac inteleasa. Imi plac de cand aveam opt ani. Tot de atunci, cand ma gandesc la ele, vad una singura de fapt. Toate camerele de hotel din toate hotelurile din toata lumea arata la fel: trei paturi de o persoana, cu cearsafuri albe si cuverturi maro deschis. O mocheta rosu cu negru, moale si groasa. Un televizor negru, mitetel si deloc prafuit. Cate o comoda langa fiecare pat, cu veioza ei cu abajur crem. Un balcon cu un balansoar de fier, putin ruginit, pe care mama il infasoara seara intr-una dintre paturi si pe care ma lasa sa citesc. Balconul da intr-o curte interioara, dar nu e nici urma de beton. Doar copaci si iarba. Imi amintesc o salcie. I se scurgeau parca ramurile peste balustrada.

Daca va intrebati, sunt intr-o camera de hotel acum. Nu, nu arata asa. Sincer, ma indoiesc ca mai exista hotelul acela, ca mai exista camera mea in care n-am stat decat o saptamana. Era in Mamaia, pe vremea cand nu era imposibil sa gasesti un bilet acolo in plin sezon. Era pe vremea cand Romania nu prea stia de Harry Potter si vremea cand eu am aflat de el. Nu am citit Biblia. Nu stiu cat de credincioasa sunt. Am prea multe intrebari. Prea multe nelinisti. Dar am citit Harry Potter. Iar si iar si iar. Si vreau sa spun asta: poate ca sunt sarcastica si pesimista si, jumatate din timp, lucrurile trec pe langa mine. Dar, chiar si cu riscul sa credeti ca imi cant sigura imnuri, sunt o persoana buna in interior. Nu cea mai buna. Dar buna, fara doar si poate. Si o parte din asta se datoreaza unui baietel ce traia sub scara, pe care l-am intalnit si reintalnit peste ani. De asta imi plac camerele de hotel. Eu si Harry ne-am cunoscut acolo. S-a dovedit in timp ca a fost una dintre cele mai bune intalniri din viata mea. Din nou, e o afirmatie care nu lasa loc de doar si poate.

casa cu muscate rosii si altele ce par neimportante

am vazut astazi cinci lucruri aparent banale pe care nu vreau sa le uit niciodata

pe drum in jos de la o statiune din creierii muntilor, doua jucarii stricate de-ale lui minulescu se dau in leagan. asta e batranetea pe care vreau sa o traiesc

o casa pe strazile brasovului, arhitectura veche, constructie usor darapanata, vopsita intr-un verde care, pentru prima oara poate, nu pare nepotrivit. muscate rosii la ferestre. asta e casa in care vreau sa traiesc

 un batran pe o banca din parc, singur si privind in cenusiul trotuarului. palarie, baston, haina cu batista in buzunarul de la piept. elegant dupa o moda ce nu mai e la moda. pare amarat. atat de amarat incat ti se frange inima si parca cerul sta sa ploua doar pentru el. nu stiu daca i-a murit sotia. stiu doar ca, desi suna egoist, daca e sa mor inaintea celui cu care imi voi imparti viata, asta e durerea pe care vreau sa o starnesc.

un magazin de vechituri vizavi de casa cu muscate rosii. in fata, expusa, o masina de scris care ma striga. nu are cerneala sau hartie, evident, dar nu ma pot abtine sa ii apas tastele. nu e nici pe departe ca un laptop. nu e tehnologie. e pur si simplu dragoste. asta e instrumentul pe care vreau sa il stapanesc.

doua batrane carora le ceri indicatii. una inalta si subtire, alta scunda si plinuta. nu au nimic in comun la prima vedere decat tunsoarea paj, scurta si ninsa. mai e ceva insa. zambesc. se opresc, iti raspund, iti zambesc. nu o fac in sila. cu bunatate. le sclipeste in ochii. nu vezi asta in coltul meu de lume, desi e doar cu un numar de kilometri mai la sud. bunatatea asta. asta e ce vreau sa imi amintesc.

A inceput asa doar pentru mine?

Pe versuri de Plumb

Cu multumiri celor ce au scris un comentariu atat de plictisitor pentru "Plumb" a domnului Bacovia.

 Continuum

Te-astept ca doua portocale albastre pe pian,

Te-astept, o irealitate transparenta,

Te-astept sa vii si tot astept in van,

Te-astept cu o mirare consecventa.

Ca nu sosesti e ca un cer pictat,

Ca nu sosesti e-o frumusete rara,

Eu te astept cu sufletu-mpacat,

Si de-ai veni, n-as fi decat o gara.

Povestea mea nu e ca tu sa vii,

Povestea mea e sa te-astept pe tine,

Sunt un pian cu fructe albastrii

Si tu un vis ce n-are implinire.

Me and my friends are stupid and all the things in between

Conversatii. Cica:

"Dus, huh? Apa calda sau apa rece? Ce te inspira?"

"Ma iubesti sau te bombardez!"

"My mummy told me not to put strange things in my mouth."

"Ai permisiunea mea sa umfli catelul"

"P: Ai acolo intre picioarele Marinei. Intre picioarele Marinei e Paradisul.

L: Open books, not legs"

(nu e ce pare)

 "I will make you love me!"

"Te deranjeaza daca iti pun nitica frisca in palma"

"You`re stupid! Semeni cu ma-ta"

"Mananca si fuge. That`s my girl!

"I'm smelling like the enemy"

Transmitand din InternetLand, va fi continuat

I'm killing every second 'til it sees my soul

 

 We are all the same thing.

We all run for something:

for God, for fate,

for love, for hate

for gold and rust 

for diamonds and dust.

Review: Trouble

 

Trouble by Non Pratt  

Truth to be told, I've been waiting for this book to come out since last December, and, when it finally did, I knew I didn't want just to read an e-book copy. I had to own it. So I went on Book Depository, paid 14$ for a paperback, which I usually refuse to do on principle and waited and then waited some more. I started reading it as soon as it arrived, and, while I wasn't disappointed, I had mixed feeling about Trouble, so I let a little time pass before reviewing it, just to be sure what were my feelings exactly.

This 2014 debut novel introduces readers to two fresh and honest characters, Hannah and Aaron, brought together thanks to a reason none of them could have ever imagined: Hannah's pregnancy. So supposedly you have the 15 years old teen soon-to-be mom, the entire drama the pregnancy ensues and the baby's daddy. But things aren't what they seem, my friend, as the reader will know with certainty. It might be true that Hannah is known for being easy, it might be true that she and Aaron were seen leaving a party together one night, but it's also true that nothing happened, and, whatever everyone else chooses to think, Hannah knows precisely who's her child's father. It's just that he won't man up and assume the responsibility, and in the meantime, she's being thrown to the wolves by the girl she thought her best friend in the entire world. And then Aaron's proposition comes: she wants a father for her baby and he is willing to play the part.

That's the premise of Trouble and, while it definitely intrigued me, what really sucked me into the story were the characters. YA contemporary went crazy lately with dual point of view, but Non Pratt truly nailed it. I loved how the perspectives kept switching back and forth, how it wasn't repetitive even when they both described the same moment. I was relieved that the author didn't feel pressured into giving them both equal screen time. It's easy to tell that she changed the narrator only when it felt right, for a few pages or for a few sentences.

Hannah and Aaron went and made their mistakes and stayed true to their personalities and to their demons. I could imagine them taking form and living in our reality and that's something I can't often say when it comes to contemporary, no matter how much I actually enjoy the book.
Hannah is not really likeable, but she grows on you if you give her the chance. Thing is, you know girls like her. Girls that were really nice and sweet, but then went and got friends with some vapid bitch and became like that as well. Girls who talk bad about the popular ones, but at the same time want to be like them. And girls who choose the wrong way to achieve that. You have Hannah, you have a box full of mistakes.
Aaron is the new kid no one knows much about. He's friendly enough and nice enough to get by, but he's feeling dead inside and needs to do something good for someone desperatedly. He needs a reality better than his nightmares and so he offers to help Hannah in this charade.
 There's the question of who's the actual father. For half the book, you will have your suspicions and for the other half you will want to beat Hannah senseless for still fueling stupid expectations from a guy who already proved his real worth. But again, hope is what make's her real.

There were, however, some things that I wish would have gone differently. Firstly, this quiet tension that's between Aaron and Hannah never gets resolved. They are friends, but in a way they're more than friends and you never get a label for it, which really bugs me, because I've been left with a lot of questions. I don't, by any means mean that she should have thrown them into a relationship. I just wanted more resolution. Also, there's a mention of a letter that I think was an important part of the story we never got to read, as we never go to see if the tension between Hannah's parents and Aaron decreases or not. Quite honestly, what this story needed was an epilogue, a view in Hannah's life as a mother and her future relationship of friendship or more with Aaron. Likewise we didn't get one, so no use crying after the spilled milk.

In reality, Trouble is more about trusting the right people, choosing your friends carefully, making the right decisions and growing up than is about anything else. It is about assuming your mistakes and facing the consequences. And it's about the value of people and how one special person can change your life forever through a single act of kindness.

All in all, a really good debut novel and I am going to keep an eye out for Non Pratt's future books. She might just be another case of Rainbow Rowell as far as I am concerned.

"Here. Cuddle your fake daughter"

4/5

Studiu asupra naturii - Elevul

  

    Oricum ai privi lucrurile, in marele ciclu al naturii elevul este o specie aparte. Salbatic sau domestic, gasit in clase sau in baruri (ca doar amandoua fac parte din mediul lui natural), petrecand dupa-amiezi holbandu-se la ecranul laptopului si (minute din) nopti fosnind absent paginile caietelor (fara a avea pretentia de a intelege ceva, dar doar ca sa spuna ca da, el a invatat), cert e ca elevul, departe de a fi pe cale de disparitie, e o specie aflata intr-o continua evolutie pastrata strict intre membrii acestei rase (n-as prea zice) superioare.
    Cine cunoaste indeaproape acest (nu-tocmai-pradator si departe-de-a-fi-prada) animal, a observat cu siguranta diferetele tipuri care exista. Depinzand de o serie de factori bine cunoscuti, precum varsta, personalitatea, aparenta fizica si sexul, diversele specimene de elev intrunesc o paleta variata ce constituie un adevarat deliciu academic pentru naturalistii amatori.
    E bine cunoscut faptul ca viata si buna starea oricaruia dintre ei este determinata de un numar fix de factori, care nu poate fi alterat decat prin bunavointa unor alte animale la fel de abundent raspandite, cunoscute larg ca profesori si politicieni. Astfel, desi elevul va incerca din rasputeri sa para nonsalant, starea lui mentala si fericirea pe care i-o aduce habitatul natural sunt conditionate de o serie de influente exterioare:

• note
• absente
• impresie

     Astfel, in timp, rasa presupus superioara, adultul, cunoscut si ca angajatul, parintele sau ex-elevul, a reusit sa studieze si sa claseze cateva dintre cele mai raspindite variatii ale acestei specii.

1. Nurca a.k.a elevul cu blana rara 

 Nu se poate vorbi despre acest elev fara a aduce in discutie respectivii sai ex-elevi. Se poate spune ca aveti in fata unicul puisor al domnului si doamnei Nurca, care, printr-o intamplare fericita, au reusit sa castige Jungla Amazoniana de la leu si sa devina noii regi ai intregului regn. Iar Nurca se va asigura ca stiti asta la fiecare pas. Dintre toate tipurile de elev, nonsalanta Nurcii este in proportie de 99% reala. Notele sale vor fi intotdeauna mici, dar suficient de mari ca sa treaca an dupa an. Absentele vor fi multe si motivate pe masura, pentru ca stim cu totii ca domnul si doamna Nurca  nu ii vor refuza nimic puisorului. Iar impresia nu conteaza, pentru ca, orice s-ar intampla in viitor, Nurca are deja o viata de confort aproape in totalitate asigurata. 

Aceasta subspecie poate fi usor recunoscuta dupa blana de firma, telefoanele de ultima generatie (cu cat mai multe si mai scumpe, cu atat mai bine), ghiozdanele mai mici decat posetele plic si, in general, aerul de superioaritate aproape parentala cu care ii trateaza pe cei din jur.

2.  Cucul a.k.a elevul care nu se satura de sine

Cu totii stim cum cucii isi canta propriul nume, dar, cu toate acestea, dau dovada de o siretenie acuta atunci cand e nevoie. Aceasta subspecie de elev este relativ asemanatoare. Cucul va avea grija sa isi cladeasca succesul academic pe baza celor din jurul lui, dar asta numai dupa ce va avea grija sa isi faca intai o reputatie pe cont propriu. Isi va canta numele in fata profesorilor pana cand acestia isi vor cladi impresia, apoi isi va petrece restul timpului asezandu-si penele in timp ce o subspecie la fel de cunoscuta, anume Cameleonul, va face toata treaba.  

Nu va lasati pacaliti de nonsalanta Cucului. Acesta doreste sa fie in varf, atata timp cat va face personal doar primii pasi din ascensiune. Este o subspecie neoriginala, agasanta, care nu stie cand sa se opreasca din propria lauda. Poate fi recunscut dupa incercarile ieftine de a copia stilul vestimentar si comportamental al Nurcii, dupa ego si egoism. Metoda infailibila este insa veche de cand lumea: Cucul isi va canta mereu propriul nume.

3.  Cameleonul a.k.a elevul cu mai multe fete decat Facebookul 

Desi Cameleonii imbraca multe forme, trebuie spus ca nu sunt persoane neaparat false. Aceasta subspecie este caracterizata de o dorinta imensa de a placea si de a fi placut. Spre deosebire de corespondetul lor animal, acest elev nu se deghizeaza pentru a se ascunde. Cameleonului ii pasa de parerea celor ce il inconjoara, iar atunci cand vine vorba de academic, tinde sa duca lucrurile la extrem. Nu isi pierde telul din vedere, dar deseori uita ceea ce e important in competitia inutila pe care o poarta cu cei din jur. Deseori, nu arata si nu spune ceea ce simte.

Cameleonul va incerca sa mimeze nonsalanta, dar propriile actiuni il vor contrazice. Se recunoaste usor dupa modul in care vocea si expresia i se schimba in conversatiile cu persoane carora vrea sa le lase o impresie buna. De asemenea, nu se grabeste sa o corecteze o impresie formata atata timp cat ii este favorabila.

4.  Pisica a.k.a elevul care alearga doar dupa anumiti soareci

Spre deosebire de Nurca, Cuc sau Cameleon, Pisica va incerca sa se multumeasca numai pe sine. Mandra, aceasta specie de elev nu va incerca sa lase o anumita impresie. Asemenea unei adevarate pisici, isi va alege lucrurile de care ii pasa si va ignora lucrurile care nu ii dau pace. Nu este absolut nonsalanta, dar nu dispune de energie pentru falsitatea Cucului sau agitatia Cameleonului. Stie ce vrea si se va axa numai pe lucrurile care o vor ajuta mai departe.

Pisica este deseori nesociabila si isi face parerile cunoscute. Se poate recunoaste dupa cercul restrans in care se invarte si dupa expresia clasica de ignoranta pe care o poarta atunci cand profesorul ii invadeaza linistea habitatului.

       Pentru amatori, trebuie mentionat ca incrucisarile intre subspecii sunt frecvente si, deseori, agasante. Cu toate acestea, elevul este un animal placut, desi are deseori o atitudine vorace. Pentru cei care isi doresc sa ia unul acasa, atentie: urmatoarea faza de dezvoltare poate fi la fel de neplacuta.