Un blog si-un ciclu de furtuna

    Ma uitam pe pereti cand am realizat ce imi lipseste. Cand am realizat ca imi lipseste. Un blog pentru nimicuri. Un blog pentru idei. Un blog pentru prosteala. Un blog pentru mine, cu mine, pe care sa-l respir si care sa ma respire. Un blog pe care sa nu-mi pese daca il urmareste lumea sau nu. Unde sa nu am nevoie de idei mari si nici dorinta de a placea cuiva. Unde sa am doar ambitia de a imi satisface si cel mai mic capriciu. Unde si pentru care sa nu caut teme cu orele. Unde sa imi arunc un impreu floral pe fundal, pentru ca asa vreau si fiindca ma reprezinta si unde sa fiu fericita. Asa ca asta fac. Fara sa simt obligatia sa postez. Unde sa vreau sa postez. Asa ca, fiindca nu mai vreau sa spun nimic si fiindca nu mai am nimic de spus, va las (daca sunteti) si ma las (pentru ca sunt) cu tacere si cu un ciclu de furtuna. Pentru ca prezentarile nu duc nicaieri si pentru ca iar a inceput sa ploua.

Afara ploua trist si secular,

    ploua cum n-a plouat de ani de zile,

    si gri si sec si paranuclear,

Afara ploua trist si secular,

Afara ploua tragic.

Afara ploua arhaic si ciudat

     si cred din cer ca vine cenusa limpezita,

Afara ploua o ploaie dramuita,

     de soare muribund cernut alene-n sita,

Afara ploua static.

Ploua cum n-a plouat de ani de zile,

Cu soare si tristete, cu vise si povesti,

E un deceniu larg de apa si simtire,

Ce a cazut din cer, alene, fara vesti.

Afara ploua cu-n calm molecular,

     o ploaie maruntita si fara sentiment,

     o ploaie gri, de carte vestejita,

     o ploaie de poveste ce n-a fost povestita,

Caci ploua a testament.