Un studiu.

    -Demnitatea nu-ti aduce fericirea, mi-a spus pe cand isi ascutea cutitul cu una dintre pietrele de la marginea raului. Nu iti pune paine pe masa si nici nu iti tine noaptea de cald. Nu te invata o meserie. Nu te imbogateste. Te omoara incet, demnitatea asta de care imi tot vorbesti. Te seaca. Te termina lent, ca o boala luata de la o tarfa de bordel. Dar si mai rau, demnitatii nu-i place sa fie tarfa: e in acelasi timp ca o sotie pioasa, care mai degraba s-ar fi insotit cu Dumnezeu decat cu tine. E bipolara. Cand curva, cand fecioara. Demnitatea e prima care te calca in picioare. Iti da doua trupuri, iti intinde unul pe jos, si te pune sa iti zdrobesti singur oasele. Te face sa iti simti durerea.
   Urmaream cu sila cutitul lung, de vanatoare, si piatra pe care incepeau sa se contureze pete de lichid aproape uscat. Refuzase sa spele lama in rau dupa ce omorase garda, iar metalul insangerat parea sa poarte aceeasi greutate odioasa a experientei pe care o purtau si cuvintele lui. Impreuna, ma fascinau si ma faceau sa vreau sa imi ies din piele. Simteam parca lama cutitului alunecandu-mi pe spate, de parca darele acelea stacojii si uscate ramaneau pe umerii mei si nu pe suprafata erodata a pietrei. Am incercat sa inabus tremurul intern, scarba care imi facea stomacul sa se stranga. Inca vedeam trupul subtire al barbatului prabusindu-se in rau. Sangele lui inrosind apa.
   Nu terminase.
     -Demnitatea l-a adus pe tatal meu unde l-a adus. Demnitatea l-a facut pe propriul meu fiu sa incerce sa ma ucida. Demnitatea asta blestemata de care tot vorbesti, si vorbesti, si vorbesti. Cui ii pasa ca un alt fiu de tarfa s-a dus de pe lumea asta? Cui ii pasa ca acum au cu un caine mai putin? Demnitatea ta te-ar fi adus in fata reginei cu gatul taiat, baiete. Vrei sa fii demn? Ai sa mori. Si daca vrei sa traiesti, ai sa te pisi pe ea de demnitate!
   Dar nu vedeam decat corpul acela neinsufletit. Si sangele inrosind apa. Inrosind-o cum sangele porcilor ce ii taia macelarul inrosea zapada, in copilaria aceea indepartata ce se intampla abia ieri si care parea de neatins ca o alta viata. Acela a fost momentul. Catalizatorul. Semnul.
    Acolo, in padurea aceea, privindu-l pe barbatul care se strecurase pe la spatele unui oponent in loc sa il priveasca fata in fata, mi-am zis ca, daca demnitatea nu-mi va aduce fericirea, nu ma va aduce nici in locul lui. Ca, desi poate va face din mine multe lucruri, un prost mort si demn fiind unul dintre ele, nu ma va aduce atat de aproape de marginea existentei incat sa fiu ca el: un rege ce si-a vandut regatul pe un cal.