The Assassin's Curse

 

 "The Assassin's Curse" Duology

Autor: Cassandra Rose Clarke

Status: Completa

Ce poate fi spus despre aceasta duologie care se vrea un mix intre "Piratii din Caraibe", "Aladdin" si inca un ingredient pe care mi-e greu sa il identific? Verzi si uscate, bune si rele, laude si reprosuri. Cam ce se poate spune despre orice carte, in general.

Seria "The Assassin's Curse" a fost conceputa initial ca un stand-alone fantasy fara pretentii, dar a fost despartita in cele doua volume pe care le vedeti mai sus la dorinta editorilor. Personal, desi inteleg ca astfel profitul creste, consider ca unele romane sunt menite sa fie stand-alone-uri si acesta se numara cu siguranta printre ele. 

Ce inteleg printr-un fantasy fara pretentii? Daca vreti ceva care sa se ridice la nivelul fenomenelor ca "Game of Thrones" sau "Lord of the Rings", nu aici este locul in care trebuie sa cautati. Desi lumea Cassandrei Clarke este destul de interesanta in sine, nu este atat de bine conturata, ceea ce nu e de mirare, considerand ca, insumate, cele doua volume nu egaleaza unul din cele ale seriilor amintite mai sus. As recomanda duologia celor care prefera sa se initieze in fantasy cu o lectura usoara si placuta, cu violenta redusa sau chiar minima si cu un personaj narator care aminteste de multe dintre eroinele YA indragite: puternica si hotarata, dar totusi umana si usor de indragit.

Toate bune si frumoase, dar despre ce e vorba de fapt? Pirati. Si asasini. O casatorie aranjata. Si un vechi blestem nordic. Ananna a trait toata viata pe corabia tatalui sau, Tanarau, visand ca intr-o zi sa aiba propria nava si propriul echipaj. Confederatia interzice insa acest lucru femeilor, iar acum parintii ei doresc sa o casatoreasca cu Tarrin din clanul Hariri. In incercarea de a evita acest deznodamant, fura o camila si fuge in desert spre orasul Lisirra. Un asasin este insa trimis dupa ea, o fiinta din povestile de groaza ale tatalui ei, conform caruia nimeni nu a scapat vreodata de un Jadorr'a. Intr-o succesiune ciudata de evenimente, Ananna sfarseste prin a-i salva viata, permitand astfel sa se creeze intre ei o legatura printr-un blestem aruncat provizoriu asupra lui Naji. De aici, cei doi pornesc impreuna, prin desert si pe mare, in cautarea unei solutii pentru a se elibera unul de celalalt.

Povestea este mai complicata de atat, prin implicarea unor alte fiinte supranaturale care il urmaresc pe Naji si prin dorinta perpetua de razbunare a clanului Hariri. Este o lectura destul de interesanta, cu o poveste de dragoste - stiti ca trebuia sa fie una! - diferita si cu personaje accesibile. Are insa minusurile sale, in special cauzate de lipsa unei descrieri mai clare a lumii in care totul ia loc.

Nota finala: 3.75

I'm old

Yoko Ona:

"Some people are old at 18 and some are young at 90... time is a concept that humans created."

Azi ma tot lovesc de parerii negative despre cartea asta.

Mie mi-a placut Madame Bovary. Acum impuscati-ma.

Inca un episod "Fantasy si Castigi"

Taverna e ca mai toate pe care le gasesti in partea asta a Erebosului.  Veche,  cenusie, inghesuita intre doua cladiri care stau sa se prabuseasca, ca o rana supuroasa pe un picior deja invinetit. Pare – si probabil este - genul de loc in care prostituatele isi aduc clientii ce sunt prea fini pentru colturile aleilor, prea inteligenti pentru a le lua in propriile asternuturi si prea saraci pentru a-si permite o camera la asezamantul mai instarit, daca nu mai respectabil, pitit pe aceeasi strada intre alte case darapanate. Prin fereastra unsuroasa si panza stravezie si rarita ce joaca rol de perdea se intrezaresc cu greu cateva mese subrede si un foc care arde in seminiu cu valvataie, desi seara de august e sufocanta si pe strazi se spune ca nu au mai fost veri atat de calduroase de dinainte de Invazia cea Mare. Focul nu e ceea ce ma face sa ezit. Din ce aud, oamenii din Nord nu-si sting niciodata semineele, la fel cum aristocratii din Vest nu ies niciodata din casa fara umbrele. Ce imi repugna insa e mirosul care se scurge prin scandurile crestate ce alcatuiesc usa, un amestec parca tangibil de aburi grei de alcool ieftin, de sudoare, voma si tutun care face stomacul sa mi se stranga revoltat.

     Scarba ma face sa nu vreau sa intru, desi, la cum il stiu, Nagib este cu siguranta inauntru, incercand din rasputeri sa se inece intr-un butoi cu bere. Chiar si numai acest motiv ar trebui sa ma faca sa ma grabesc cu disperare. Desi indragostit iremediabil de aproape orice tip de alcool, Nagib este ceea ce, aici, in Nord, este numit aproape cu dispret halem. Fara nicio indoiala, va adormi dupa cel mult al treilea pahar.

       Imi fac curaj, trag aer in piept si urc singura treapta din fata usii, care pare gata sa mi se surpe sub picioare. Lasand la o parte necesitatea de a-mi gasi contactul inainte de a se duce la culcare sub cantecul de leagan al marii lui iubiri, sa zabovesc  mai mult decat am facut-o deja ar fi o imprudenta prea mare chiar si pentru mine. 

      Primul pas in sala principala se aseamana, cel putin ca temperatura, cu felul in care, in imaginatia mea, se simte primul pas in partea cea mai insorita a Infernului. Rezist tentatiei de a-mi impinge gluga pe spate, de a-mi lepada de tot mantia, de a ma dezbraca pana la piele doar ca sa ma eliberez de senzatia ca inot in lava fierbinte. In schimb, strang faldurile mai aproape, caci simt toti ochii inrositi si incercanati ai betivilor intorcandu-se inspre mine si studiindu-ma cu diferite grade de acuratete. Ma indoiesc ca jumatate din ei isi vor aminti macar de existenta mea in zori.

    Spre nenorocul meu, la tejghea nu e om in toata firea, care, asa cum mi s-a dovedit din nou si nou,  e improbabil sa fii rezistat tentatiei de a fi baut un paharel cu un client mai generos, ci un pusti cu ochi rotuzi, sinceri si plictisiti, care nu pare sa aiba mai mult de paisprezece ani. Ca o regula generala, nu-mi plac copiii. Tin minte mult prea multe din lucrurile care nu ii privesc.

    Nagib nu e de vazut, dar asta nu ma mira. De obicei, batranului ii place sa inchirieze o camera, pentru a-si asigura discretie absoluta, dupa cum spune el. Personal, cred doar ca prefera sa cada pe moale cand picioarele sale noduroase nu mai fac fata cantitatii de alcool.

     Treptele care duc la etaj scartaie infernal si ma simt de parca privirea micului hangiu e lipita de spatele meu. Probabil ca este. Am mai spus-o si inainte, curiozitatea nepotrivita a copiilor e mai mult decat dezolanta.

      Cele trei camere de la primul cat au usi cenusii, facute parca din scanduri de podea. Sunt zgariate si pe jumatate putrezite, aproape identince intre ele. De clanta uneia atarna insa o esarfa alba, si stiu deja ca aceea e cea care ascunde persoana pe care o caut. In toti anii in care eu si Nagib am lucrat impreuna, acela a fost semnul nostru, inspiratie pe care, vrea sau nu sa o admita, sunt sigura ca a preluat-o de la hangii din Seracoza, unde se atarna panze rosii de usile camerelor in care au voie prostituatele.

          Bat de trei ori, intr-un ritm rar, apoi de alte trei, mai repede, si imping usa fara sa astept un raspuns. Un pat si o masa cu scaune subrede alcatuiesc tot mobilierul, iar pe aceasta,  alaturi de o sticla inca pe jumatate plina, Nagib zace cu un cutit in spate.

In care fac si politica, fiindca ma apuca.

Problema cu oamenii din ziua de azi, una din ele cel putin, e ca nu au simtul prioritatii. Si nu vorbesc de masini, in caz ca se gaseste pe aici vreun destept sa-si rada pe sub barba ca el stie sa acorde prioritate si ca, mama-mama, daca e adevarat ce scrie Carmine asta, cineva e pe cale sa bata la usa si sa-i dea un Nobel.

Nu. Oamenii nu mai au simtul prioritatilor in viata de zi cu zi, si asta daca intr-adevar l-au avut vreodata. O sa presupun asa, de amorul artei si pentru ca ne aflam la presupusul "apogeu" al unor (cica) secole de (cica) evolutie, ca intr-adevar omenirea a posedat vreodata simtul asta. Acest blogger isi pastreaza insa dreptul de a avea propriile dubii. 

Ce vrea insa acelasi blogger sa spuna cu asta? Ca oamenii sunt atat de blocati in propriul ego ca nu mai fac nicio diferenta intre ce e necesar, ce e de bun simt, ce e corect si ce vrea muschiul lor sa fac, o expresie pe care personal n-am inteles-o niciodata. 

Sa luam niste exemple din plaiul mioritic, vreti?

X e in oras cu prieteni si X e plin de bani, ca daca X n-ar fi plin de bani ar sti poate ca, din nou, poate asta nu e cea mai buna idee, fiindca ma-sa si ta-so n-au bani de spitalizare si de mituit profesori ca sa treaca puiutul. Cum spuneam, X e in bar cu Y si cu Z si cu restul alfabetului si in capul lui X, care in momentul de fata e cam pe doua carari si care oricum nu prea le-a avut niciodata cu vocabularul elevat, ca alea "e" pentru "stoarfele" alea cu care e el in clasa si care isi "iau caietele cu ele si cand se duc sa si-o traga", in fine, ca deviez, in capul lui X e urmatoarea conversatie.

X 1(posesorul ratiunii) : ce faci ma dobitocule mai bea ma un pahar nu vezi ma ca se uita Y la tine stramb ca el a terminat ma deja 3 beri 2 sticle de wisky 1 sticla de votca si se apuca ma si de vin ca e smecher ma mare si te ajunge din urma ma dobitocule bea ma

 X 2 (celalalt posesor al ratiunii, care nu prea le are nici el cu punctuatia) : fa si cinste coaie sa vada Z ma ca ce ma daca ai lui sunt in politica ma si mata si tacto au bani si ce ma daca tu nici nu ai ma optspe ani tu esti smecher de smecher ma

X 3 ( care nu poseda un dram de ratiune si care nu prea le are nici el cu punctuatia ) : poate ar, trebui sa nu, mai bei, pentru ca ca s-ar putea sa ti se faca rau si...

X cu voce tare (tot fara simtul punctuatiei) : Bautura pentru toata lumea sa moara mama ca va bag pe toti sub masa

Acum, ca am facut toti cunostinta cu X, pentru care clar nu e nimic mai important decat sa arate el cine e cine, sa ne gandim si care e rezultatul acestei scene. Caz fericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat, unde e certat, pedepsit, si chiar daca mai face din nou, macar parintii stiu ca si-au facut datoria. Caz mai putin fericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat unde parintii il pupa in fund si asa mai departe, ca puiutul nu face greseli, ca e puiutul. Caz nefericit: X ajunge acasa intreg si mort de beat dupa ce a dat cu masina pe care oricum n-avea dreptul sa o conduca peste un om oarecare si l-a omorat si s-a gandit sa fuga de la locul accidentului. Caz de-a dreptul dezastrous: cam ce am spus mai sus, dar dupa ce a fugit a nimerit si intr-un pom si si-a dat duhul pe acolo. Dar Carmine asta se cam intreaba: ce i-a trebuit lui X bautura cat sa omoare un elefant? Pai i-a trebuit ca sa arate cine e el, ca ficatul sau viata lui si a altora nu erau prioritare, ci pararea unora la fel de dobitoci ca el. De ce? Fiindca nu are simtul prioritatii.

Dar sa dam si exemple mai normale.

X e la supermarket. Cora, Kaufland, Carrefour din astia care fac promotii din joi in Paste. Si vede X, alt X, ca sa fim clari, ma rog, si vede X ca e promotie la tigai. Si ce face X? Se gandeste ca acasa are tigai cate furnici intr-un musuroi si trece mai departe? Nu. Se gandeste X ca poate ar trebui si el sa profite si sa isi ia o tigaie noua, ca aleia vechi in care ii place lui sa faca, nu stiu, clatite, i s-a cam strambat manerul? Nu. Se gandeste X: "O, cool. Tigai. Bine pentru cine are nevoie." Nu. In capul lui, oricare situatia lui financiara, e urmatoarea idee doar:

X (cu ochii sclipind): O, mama, mama, mama! Tigai. Mama. Tre sa cumpar tot. Tre sa umplu carutul.  Sa nu cumva sa ramana ai mei fara tigai din astea proaste si cu fundul subtire pe la a cinspea generatie dupa mine. Ce paine! Ce orez! Ce mancare si lucruri de care am nevoie imediata. Tigai, mamica! Tigai!

De ce gandeste X asta? Pentru ca are o mare problema cu simtul prioritatii.

X e politician. Si fara nici un dialog jignitor de data asta, o sa o spun cinstit. Politicienii au simtul prioritatii, dar numai unde ei sunt prioritatea. Si nu o sa cred altceva pana nu o sa vad. Si poate nici chiar daca o sa vad.
 

Mai voiam sa dau un exemplu, dar ma abtin. Poate alta data. Ce vreau sa zic e asta: pana oamenii nu deschid bine ochii si isi aranjeaza prioritatile in viata, Romania se duce dracu. Oamenii se duc dracu.

*Acest post contine injurii si jigniri si cuvinte pe care nu le folosesc de obicei. Doar ca sa se stie.

si pagina 352

"Uneori credem ca oamenii sunt niste bilete de loterie, ca exista ca sa transforme in realitate iluziile noastre absurde"

Hated the book, but damn..

Will you still love me when I'm no longer young and beautiful?

Will you still love me when I've got nothing but my aching soul?

Asa, ca despre scris.

Ma apuc sa scriu. Ma opresc, recitesc, imi vine sa sterg tot. Parca nu seamana cu altceva, parca stilul meu nu e ca acela din romanele pe care le-am citit. Parca nu e rau, dar cine ar vrea sa citeasca asta?

Si apoi stau si ma gandesc din noua. Parca acum sase ani, cand m-am apucat eu de scris, parca originalitatea era totul. Parca prea mult imi pasa de piata, prea mult de parerea altora. Parca scriam pentru mine.

Folosesc prea des cuvantul parca, dar parca nu-mi prea pasa.

Ce sa ne mai facem, elevilor nu le place la scoala.

Profesor, azi: Scoala e facuta ca sa te chinui.

Caz inchis.