Daca trebuie sa te tarasti ca sa traiesti, ridica-te si mori

De la Game of Thrones incoace ma trezesc scriind nimicuri fantansy care nu duc nicaieri.

Voi, cavalerii. Voi, luptatorii. Voi, garda regala. Voi cei care luptati sub un steag, care traiti in onoare si va scaldati in onoruri. Voi care ne priviti cu scarba, cu compatimire, cu raceala. De pe urma voastra ne hranim. Ne traim zilele adunand mizeria pe care o lasati sa se scurga de pe faldurile mantiilor voastre onorabile, inhaland aerul prea sarac, prea greoi, prea inuman pentru simturile voastre fine.

Voi, cei care nu ne pronuntati numele decat cand va ajunge nevoia, nevoia aceea crancena, atat de crancena incat neimplinirea ei inseamna moarte. Voi, cei care va prefaceti a nu va murdari mainile si credeti ca nu a le pata de sange inseamna si ca nu le-ati patat cu vorbe. Voi, cei care nu mintiti lumea, pentru ca gura lumii e mare, dar va mintiti pe voi. Voi toti sunteti niste ipocriti.

Voi, care va avantati in razboaie si omorati in numele vietii, voi va temeti si de umbra voastra. Si nu fara motiv, caci voi, loialii, voi, credinciosii, voi, armatele dreptatii, ati lasat atata umbra in urma voastra incat musteste de fantome moarte si de fantome vii si, daca unele va bantuie doar somnul, celelalte va pandesc si se pregatesc si o sa va gaseasca intr-o zi, stiti ca o sa va gaseasca intr-o zi. Dar fiecare fantoma razbuna doar un om, tineti minte asta, voi cei care va mandriti ca ati cucerit lumea. Caci voi nu ati cucerit decat individualul si totul l-am stapanit pentru o clipa noi, cei fara nume, cei fara fete, cei fara viata. Si vi l-am dat voua sau nu voua, ci aceluia care e cel mai ipocrit si cel mai sincer dintre voi. Cel care va trimite pe toti la moarte in timp ce el ramane in urma, cu tronul lui, cu sceptrul lui, cu viata lui si care nu se teme sa o faca, caci el e important si de sangele lui va atarna lumea si traiul lui nu e perisabil, ca al vostru. Noi i-am dat regate, noi i-am dat morti, noi i-am dat victorii.

Tineti minte asta, voi cei onorabili care va scaldati in dezonoare. Noi, cei fara steme, cei fara noblete, noi va conducem lumea. Noi va readucem fantomele la tacere. Noi va inscaunam regele si tot noi avem puterea de a-l omori. Tineti minte, voi cei care luptati in vazul lumii, ca acolo unde voi vedeti o usa de doborat, noi vedem o gaura a cheii prin care sa ne strecuram. Tacerile voastre sunt soapte pentru noi si simplele vorbe sunt tipete rasunatoare. Asta e diferenta dintre noi si voi. Voi sunteti cavaleri. Sunteti luptatori. Sunteti Garda Regala. Noi va suntem liderii, noi va suntem asasinii. Si noi va facem lumea sa se invarta.

D-ale carnavalului.

Trec azi prin piata inainte sa ajung acasa. La o taraba, doua fetite, sa fii avut fiecare vreo 7-8 ani. Sincer, sunt asa mici uneori incat mi-e greu sa ma uit la copii si sa le spun varsta. Fac eu cativa pasi, ele rad si se inghiontesc. Mai fac cativa si una din ele o plesneste pe cealalta peste brat.

X: Tu sa nu-mi spui mie ce sa fac!

Y: Fa, tu sa nu pui mana pe mine, ca cand ti-oi lipi una pe mutra aia a ta de vagaboanda...

Trec mai departe, desi vreau sa fiu prost crescuta si sa ma holbez. Am optsprezece ani si deja o citez pe mama. Pe vremea mea, copiii de opt ani nu faceau asa.

Because The Pretty Reckless

Everybody's got one, there's nothing new about it,

Want to make a statement? You should have come without it.

In care flirtez cu Cioran sau ceva pe aproape

Am cedat si am dat comanda pe Elefant astazi. Si, cu toate ca eram hotarata doar sa ii iau tatei ce voia, nu am reusit pana la urma si, desi sambata ma duc la Bookfest, mi-am luat si eu ceva. 

Am fost la un pas de a imi comanda Demiurgul cel Rau de Cioran. M-am speriat in ultimul moment si m-am lasat. Serios vorbind, mi-e frica de unii autori romani cum mi-e frica de paienjeni. Adica mult. Ma uit prin ea la Bookfest si poate o iau acasa. Sa se duca pana la urma si teama asta, zic.

Denison Witmer - Life before Aesthetic

 

 I've got more important things than shiny diamond rings and modern furniture
Life before aesthetics was a nail in a wall, a borrowed comforter

Being female, being geeky

Am vrut sa scriu un post despre feminism, dar vad ca nu ma duce nicaieri.

Voi fi directa.

Daca Eowyn in poate taia capul unui Nazgul, ma pot descurca si eu pe cont propriu.
 Si da, fac aluzii la Stapanul Inelelor in viata de zi cu zi. Geek.

Pensiunea Casablanca

    Ma gandeam sa fac un proiect pe blog. Unul mic, mititel, fara importanta (cica), in care sa imi incerc mana cu niste personaje noi, care n-au mai vazut lumina zilei pana in acest moment si carora de-abia ce le-am turnat numele pe o pagina de caiet. O proza fara intriga, dar din care sa nu lipseasca intrebarile. O proza in care sa incerc sa ma iau si pe mine prin surprindere. Si un titlu si un mic sinopsis, poate prinde cineva gustul.

Ii spun pensiune, cica, dar numai asta nu e. Patru camere de oasepti, toate ocupate si nimeni care sa mai plece cu adevarat de ani de zile. Si cine crezi tu ca se mai cara acuma, fa? Pe ai' batrani, care n-au nici frati si nici copii, nu le mai face nimeni bagajul decat dupa ce ii scoate careva de la primarie cu picioarele inainte. Si proprietareasa, baba aia acra cu fata mereu punga, de parca mesteca intr-una la lamaie, cine s-o mai scape si p-aia de munca pentru casa asta de batrani dechizata in pensiune? Nimeni, iti zic eu, ca baiatul ala de care tot vorbeste fie s-a lepadat de ea, fie e mort demult, fie nici c-a existat vreodata. Poate tinerica de a tras aici acum cateva saptamani sa se mai care, dar mira-m-as, tanti, ca si aia, din ce aud, are capul plin de gargauni. Auzi tu vorba, scriitoare!

Paris 1940, discutie intre Maria Dinca, emigranta romanca si verisoara sa venita in vizita, Catrina

Dosita pe o strada de duzina din Paris, Pensiunea Casablanca, nevazuta de noua trecatori din zece, e anonima, saraca si vesnic plina. Aceiasi patru oameni ocupa aceleasi camere, jucand un tango precar intre identitati false, minciuni de zi cu zi si trecuturi pe care nu trebuie sa le pomeneasca. De la proprietareasa neprietenoasa, care inca are lenjerie de matase stravezie ingroapta sub paturi in dulap, la batranul amator de sah ce doarme cu un pistol sub perne, la cele doua batrane ce sporovaiesc zilnic pe banca din fata darapanaturii de cladire, oaspetii se complac intr-un joc mort de-a nepasarea, asteptand uitarea definitiva a mortii. Asta pana cand a patra camera de oaspeti se ocupa brusc de catre un personaj ambitios si visator, cu ochi mari, umezi si curiosi, care aduce nu numai suflul tineretii, ci pe cel al nostalgiei, furiei si primejdiei din umbra.

In care ma intorc la conditia umana

Cu multumiri profesorului de fizica, pentru ca nu s-a gandit sa ma intrerupa din scris

Chiaroscuro

Suntem abstracti: o ploaie de oase chinuite

Scapate-n zgura lumii de-un Dumnezeu ciudat,

Suntem aritmici si diformi, sculpturi ciobite

Lasate-n vant si soare de-un sculptor dezolat.

Suntem picturi de geniu calcate in picioare,

O opera de arta ce n-are apogeu,

Suntem ideea pura a unui oarecare,

Ce ne-a creat din pleava ca sa se cheme zeu.

Suntem uzati, batrani si parasiti de soarta,

Idee pura, veche, dar fara scop concret,

Suntem distanta clara dintre tabu si arta,

Suntem o pata muta ce zace pe tapet.

Suntem umani si cruzi si insensibili,

Furtuna si napasta gonite spre aval,

Suntem blestem de sus, si ilizibi,

Ne cernem penitenta in scop colateral.

Despre a scrie, camere de hotel si Harry Potter

Am o nevoie mizerabila de a scrie. Stiu asta. O simt, dar nu in oase, sau inima, sau in adancurile mintii mele. O simt in stomac. Oricat de ciudat pare, asa e. O simt acolo, parca strangandu-se, sufocandu-mi intestinele. Poate ca bolile de stomac te termina mai rapid decat bolile de inima si atunci totul capat un sens. Dar totusi, poate ca nu. Habar n-am si, cu toata sinceritatea, nu am chef sa caut. Am chef sa scriu. Am, intr-adevar. Dar nu pot. Parca nu mai pot. O idee de roman. Asta mi se zbate in minte. Se mai zbate ceva, dar nu in minte si nici in stomac. Banuiesc ca in suflet. Avem macar suflet? Si daca avem, ce este? Un abur? O fantasma? Pur si simplu o esenta ascunsa printre oase si capilare? Sa presupunem ca in suflet, de dragul artei. Mi se zbat asteptarile si le urasc pentru asta. Am asteptari de la mine si nu le vreau. Cineva sa le faca bagajul si sa le ia in vacanta. Vreo luna, doua, trei sau patru, pana imi pun macar o parte din ganduri pe hartie. Cand am schimbat bucuria de a scrie pe asteptari? Asta ma macina. Odata, scriam proza. Pur si simplu. Fara a o arata nimanui, fara a o inspecta cu atata ascutime atroce. Scriam pentru ca ma ajuta sa ma descarc. Nu heroina. Nu tigari. Nu alcool. Mofturi pe care le faceau ceilalti copii ca se simta cool. Scriam pentru mine. Eram atat de fericita, chiar si in toata dezamagirea care poate incapea in sufletul unui copil de doisprezece ani. Era o libertate in scrierea aceea fara de principii. Dezordonata. Amestecata. Demodata. Cliseica si spasmodica. Era scrierea mea. Le-am publicat online. Am inceput sa scriu ficuri. Era bine. Eram inca incantata. S-a dus pe parcurs. S-a dus odata cu scrierea unui capitol pe saptamana. Scrierea a cinci capitole la cinci ficuri distincte in cinci zile distincte ale aceleiasi saptamani. Cineva sa-mi dea fericirea inapoi si sa-mi ia asteptarile astea nenorocite. Si modul cum gandesc e gresit. Cand am trecut de la ficuri la romane? De la randuri oarecare la randuri grele, aproape dureroase, corectate la infinit? Vreau sa ma uit la ce am scris si sa ma bucur ca am scris si sa critic doar prin ochii mei. Fara sa ma gandesc cum i-ar placea altcuiva. Doar cum mi-ar placea mie. Asa vreau sa scriu. Nu eu contez la sfarsitul zilei? Sa vina cineva dupa asteptari, va rog. Ambulanta. Remocher. Sau vanzatori de vise false. Nu imi pasa. Sa vina careva.

Imi plac camerele de hotel. Imi plac la nebunie, chiar si cele pe care le detest. Camerelor de hotel nu le pasa cine esti. Sunt indiferente. Oamenii ar putea invata ceva de ele, sincer. Acceptam o camera de hotel asa cum vine. Cu noi si ceilalti de ce nu facem asta si ne schimbam, si ne schimbam si incercam sa ii schimbam? Camerele de hotel au invatat ca, indiferent cum arata, cineva are nevoie de ele. Ar trebui sa ne nastem cu vorbele astea tatuate pe oase. Poate atunci ne-ar intra in cap. Ca suntem buni asa cum suntem, ma refer. Nu ca avem nevoie de camere de hotel.Nu mai stiu cum sa ma fac inteleasa. Imi plac de cand aveam opt ani. Tot de atunci, cand ma gandesc la ele, vad una singura de fapt. Toate camerele de hotel din toate hotelurile din toata lumea arata la fel: trei paturi de o persoana, cu cearsafuri albe si cuverturi maro deschis. O mocheta rosu cu negru, moale si groasa. Un televizor negru, mitetel si deloc prafuit. Cate o comoda langa fiecare pat, cu veioza ei cu abajur crem. Un balcon cu un balansoar de fier, putin ruginit, pe care mama il infasoara seara intr-una dintre paturi si pe care ma lasa sa citesc. Balconul da intr-o curte interioara, dar nu e nici urma de beton. Doar copaci si iarba. Imi amintesc o salcie. I se scurgeau parca ramurile peste balustrada.

Daca va intrebati, sunt intr-o camera de hotel acum. Nu, nu arata asa. Sincer, ma indoiesc ca mai exista hotelul acela, ca mai exista camera mea in care n-am stat decat o saptamana. Era in Mamaia, pe vremea cand nu era imposibil sa gasesti un bilet acolo in plin sezon. Era pe vremea cand Romania nu prea stia de Harry Potter si vremea cand eu am aflat de el. Nu am citit Biblia. Nu stiu cat de credincioasa sunt. Am prea multe intrebari. Prea multe nelinisti. Dar am citit Harry Potter. Iar si iar si iar. Si vreau sa spun asta: poate ca sunt sarcastica si pesimista si, jumatate din timp, lucrurile trec pe langa mine. Dar, chiar si cu riscul sa credeti ca imi cant sigura imnuri, sunt o persoana buna in interior. Nu cea mai buna. Dar buna, fara doar si poate. Si o parte din asta se datoreaza unui baietel ce traia sub scara, pe care l-am intalnit si reintalnit peste ani. De asta imi plac camerele de hotel. Eu si Harry ne-am cunoscut acolo. S-a dovedit in timp ca a fost una dintre cele mai bune intalniri din viata mea. Din nou, e o afirmatie care nu lasa loc de doar si poate.

casa cu muscate rosii si altele ce par neimportante

am vazut astazi cinci lucruri aparent banale pe care nu vreau sa le uit niciodata

pe drum in jos de la o statiune din creierii muntilor, doua jucarii stricate de-ale lui minulescu se dau in leagan. asta e batranetea pe care vreau sa o traiesc

o casa pe strazile brasovului, arhitectura veche, constructie usor darapanata, vopsita intr-un verde care, pentru prima oara poate, nu pare nepotrivit. muscate rosii la ferestre. asta e casa in care vreau sa traiesc

 un batran pe o banca din parc, singur si privind in cenusiul trotuarului. palarie, baston, haina cu batista in buzunarul de la piept. elegant dupa o moda ce nu mai e la moda. pare amarat. atat de amarat incat ti se frange inima si parca cerul sta sa ploua doar pentru el. nu stiu daca i-a murit sotia. stiu doar ca, desi suna egoist, daca e sa mor inaintea celui cu care imi voi imparti viata, asta e durerea pe care vreau sa o starnesc.

un magazin de vechituri vizavi de casa cu muscate rosii. in fata, expusa, o masina de scris care ma striga. nu are cerneala sau hartie, evident, dar nu ma pot abtine sa ii apas tastele. nu e nici pe departe ca un laptop. nu e tehnologie. e pur si simplu dragoste. asta e instrumentul pe care vreau sa il stapanesc.

doua batrane carora le ceri indicatii. una inalta si subtire, alta scunda si plinuta. nu au nimic in comun la prima vedere decat tunsoarea paj, scurta si ninsa. mai e ceva insa. zambesc. se opresc, iti raspund, iti zambesc. nu o fac in sila. cu bunatate. le sclipeste in ochii. nu vezi asta in coltul meu de lume, desi e doar cu un numar de kilometri mai la sud. bunatatea asta. asta e ce vreau sa imi amintesc.

A inceput asa doar pentru mine?

Pe versuri de Plumb

Cu multumiri celor ce au scris un comentariu atat de plictisitor pentru "Plumb" a domnului Bacovia.

 Continuum

Te-astept ca doua portocale albastre pe pian,

Te-astept, o irealitate transparenta,

Te-astept sa vii si tot astept in van,

Te-astept cu o mirare consecventa.

Ca nu sosesti e ca un cer pictat,

Ca nu sosesti e-o frumusete rara,

Eu te astept cu sufletu-mpacat,

Si de-ai veni, n-as fi decat o gara.

Povestea mea nu e ca tu sa vii,

Povestea mea e sa te-astept pe tine,

Sunt un pian cu fructe albastrii

Si tu un vis ce n-are implinire.

Me and my friends are stupid and all the things in between

Conversatii. Cica:

"Dus, huh? Apa calda sau apa rece? Ce te inspira?"

"Ma iubesti sau te bombardez!"

"My mummy told me not to put strange things in my mouth."

"Ai permisiunea mea sa umfli catelul"

"P: Ai acolo intre picioarele Marinei. Intre picioarele Marinei e Paradisul.

L: Open books, not legs"

(nu e ce pare)

 "I will make you love me!"

"Te deranjeaza daca iti pun nitica frisca in palma"

"You`re stupid! Semeni cu ma-ta"

"Mananca si fuge. That`s my girl!

"I'm smelling like the enemy"

Transmitand din InternetLand, va fi continuat

I'm killing every second 'til it sees my soul

 

 We are all the same thing.

We all run for something:

for God, for fate,

for love, for hate

for gold and rust 

for diamonds and dust.

Review: Trouble

 

Trouble by Non Pratt  

Truth to be told, I've been waiting for this book to come out since last December, and, when it finally did, I knew I didn't want just to read an e-book copy. I had to own it. So I went on Book Depository, paid 14$ for a paperback, which I usually refuse to do on principle and waited and then waited some more. I started reading it as soon as it arrived, and, while I wasn't disappointed, I had mixed feeling about Trouble, so I let a little time pass before reviewing it, just to be sure what were my feelings exactly.

This 2014 debut novel introduces readers to two fresh and honest characters, Hannah and Aaron, brought together thanks to a reason none of them could have ever imagined: Hannah's pregnancy. So supposedly you have the 15 years old teen soon-to-be mom, the entire drama the pregnancy ensues and the baby's daddy. But things aren't what they seem, my friend, as the reader will know with certainty. It might be true that Hannah is known for being easy, it might be true that she and Aaron were seen leaving a party together one night, but it's also true that nothing happened, and, whatever everyone else chooses to think, Hannah knows precisely who's her child's father. It's just that he won't man up and assume the responsibility, and in the meantime, she's being thrown to the wolves by the girl she thought her best friend in the entire world. And then Aaron's proposition comes: she wants a father for her baby and he is willing to play the part.

That's the premise of Trouble and, while it definitely intrigued me, what really sucked me into the story were the characters. YA contemporary went crazy lately with dual point of view, but Non Pratt truly nailed it. I loved how the perspectives kept switching back and forth, how it wasn't repetitive even when they both described the same moment. I was relieved that the author didn't feel pressured into giving them both equal screen time. It's easy to tell that she changed the narrator only when it felt right, for a few pages or for a few sentences.

Hannah and Aaron went and made their mistakes and stayed true to their personalities and to their demons. I could imagine them taking form and living in our reality and that's something I can't often say when it comes to contemporary, no matter how much I actually enjoy the book.
Hannah is not really likeable, but she grows on you if you give her the chance. Thing is, you know girls like her. Girls that were really nice and sweet, but then went and got friends with some vapid bitch and became like that as well. Girls who talk bad about the popular ones, but at the same time want to be like them. And girls who choose the wrong way to achieve that. You have Hannah, you have a box full of mistakes.
Aaron is the new kid no one knows much about. He's friendly enough and nice enough to get by, but he's feeling dead inside and needs to do something good for someone desperatedly. He needs a reality better than his nightmares and so he offers to help Hannah in this charade.
 There's the question of who's the actual father. For half the book, you will have your suspicions and for the other half you will want to beat Hannah senseless for still fueling stupid expectations from a guy who already proved his real worth. But again, hope is what make's her real.

There were, however, some things that I wish would have gone differently. Firstly, this quiet tension that's between Aaron and Hannah never gets resolved. They are friends, but in a way they're more than friends and you never get a label for it, which really bugs me, because I've been left with a lot of questions. I don't, by any means mean that she should have thrown them into a relationship. I just wanted more resolution. Also, there's a mention of a letter that I think was an important part of the story we never got to read, as we never go to see if the tension between Hannah's parents and Aaron decreases or not. Quite honestly, what this story needed was an epilogue, a view in Hannah's life as a mother and her future relationship of friendship or more with Aaron. Likewise we didn't get one, so no use crying after the spilled milk.

In reality, Trouble is more about trusting the right people, choosing your friends carefully, making the right decisions and growing up than is about anything else. It is about assuming your mistakes and facing the consequences. And it's about the value of people and how one special person can change your life forever through a single act of kindness.

All in all, a really good debut novel and I am going to keep an eye out for Non Pratt's future books. She might just be another case of Rainbow Rowell as far as I am concerned.

"Here. Cuddle your fake daughter"

4/5